miercuri, 13 februarie 2013

Machiaj si demonii micilor vicii

Nu am mai scris de un secol. Cred ca e primul lucru cu care sa imi incep scurta postare din acest ceas de seara (sau mai bine zis dimineata devreme). Nu am mai scris, insa astazi si acum m-a cuprins asa o nebunie sa spun cuiva dorintele mele arzatoare care ma imping sa pacatuiesc cu bugetul cu cardul. Cui puteam sa impartasesc decat unui loc al frumusetii si al ingrijirii, in care incercam si castigam sau pierdem, dar nu reusim sa ne linistim vreodata, poate pentru ca nici macar nu ne dorim asta. 

Cred ca pe langa functia pur estetica, machiajul are un rol mai profund pentru noi, femeile. Este componenta emotionala pe care o tintesc din plin marketerii companiilor producatoare, insa asta nu face din machiaj ceva negativ. Pentru ca de fapt, in final, noi ne simtim mai bine, mai frumose, mai increzatoare si daca atunci  cand eram copii priveam cu jind la jucarii si printese, astazi machiajul ne ofera o noua paleta, ampla, de jucarii pentru copii mari.

In ultimele luni de cand am lipsit total, si nu doar de pe blog, ci si din blogosfera, m-am departat de lumea aceasta, am folosit produsele pe care le aveam (poate cu mici exceptii de baza precum mascara sau demachiant care se terminau). Si asta nu inseamna ca m-am machiat mai putin, din contra. 

Totusi, am simtit in ultima vreme nebunia si nevoia de a ma intoarce... De a ma intoarce la cine sunt eu,  si asta nu include doar pasiunea pentru machiaj si cosmetice, de a citi din cand in cand nebunii diverse pe bloguri, ci mai profund de atat. Uitasem in ultimele luni de lucrurile care imi fac placere, si nu inteleg unde am fost pana acum. Da, am muncit, am invatat, m-am dedicat "profesional" viitoarei cariere, insa renuntand la multe activitati care imi incarcau bateriile. Am ajuns in decembrie obosita, trista, stresata, intr-un fel cum nu ma recunosteam. Eu sunt vesela, optimista si pozitiva si ma bucur ca am redevenit eu. Am redescoperit din  nou lucrurile care imi plac, si imi plac atat de multe si de mult! 



Am reinceput sa visez, asa cum obisnuiam sa o fac. Sa imi construiesc proiectii si personaje, sentimente si dialoguri. Am reinceput sa citesc literatura- aproape ca uitasem cat de mult o iubesc! Mi-am propus sa citesc 6 carti anul acesta, si imi doresc sa ma tin si de cuvant. Am fost din nou la Opera, am fost la un concert, un film... Am inceput sa descopar cu pasi mici ce interesant gasesc filmul strain, european, sud-american, incerc sa evit pe cele americane, le gasesc prea la fel. Am inceput sa-mi gasesc timp sa citesc bloguri de cosmetice, sa citesc recenzii pentru parfumuri, fonduri de ten, despre carti fascinante, sau locuri si sa citesc despre psihologie si dezvoltare. Abia astept sa merg la Opera, la TNB, la NCRR, abia astept sa vad "Amour" al lui Haneke sau sa urmaresc toate filmele lui Almodovar! Ah, si am inceput sa scriu. Pentru mine, am inceput un carnet de insemnari, intr-un caiet frumos cu citate din "Micul print". Mi s-a parut ca mi se potriveste, ca o reintoarcere la esenta de copil. :) 

Incepusem postarea ca sa vorbesc despre noile mele "obsesii" cosmetice, insa observ ca sufletul meu isi dorea sa spuna altceva. Am ajuns la o confesiune. Insa ce as vrea sa subliniez in final, e ca aceasta revenire la a avea obsesii despre care sa scriu, e ceea ce ma face pe mine mai om, mai eu, mai fericita. Marcheaza intelegerea mea asupra diferentei dintre cele doua activitati mari pe care ca noi oameni ar trebui sa le intreprindem:

1. sa muncim in domeniul si in sensul in care suntem cei mai buni si ne place cel mai mult; pasiune, exercitiu si perseverenta 
si
2. sa facem lucrurile care ne fac placere si ne fac fericiti, precum micile cosmeticale si altele, orice avem noi nevoie, ca sa ne umplem de energie si sa ne dea puterea sa continuam cu forte maxime activitatile din prima categorie. 

E ciudat pentru ca activitatea 1 imi place mult de tot, nu simteam ca efectiv e munca, ci placere. Insa nici mult nu mi-a trebuit sa observ ca pe termen lung, am nevoie, in egala masura si de ,,micile placeri ale vietii". Cred ca singura conditie ar fi ca ele sa nu ne faca rau noua sau celorlalti.